Un lucru valabil pentru întreaga omenire , constă în aspirațiile oricărui individ spre putere, dominație si auto-afirmare. Nu contează cine sunteți, de unde veniți și ce doriți, adînc in suflet toți ascund “fiara” puterii, și nu este motiv în a nega bestia din interiorul nostru. Unii îl lasă liber crezînd că se pot controla, alții îl  ‘’îngroapă’’  adînc în sine găsind valorile morale mult mai atractive și mai pure. Acesta și este un adevăr despre natura umană, alegerea intre “eu” si “noi”.

                                                           I.Regele mic

Era un timp frumos afară, soarele alene călătorea pe drumul lui ceresc, împrăștiind lumina și căldură tuturor ființelor vii și nevii. Norii mari și pufosii parcă nici ei nu se grăbeau să dispară, oferind umbre celor obosiți și celor ce mereu visează cu ochii deschiși. Cerul era de un albastru deschis curat, atît de albastru și calm era încît tot ce îți doreai ziua ceia era să te culci pe iarba moale și tremurătoare și să te lași dus de propria imaginație. Mulți ar numi asa zi , o zi perfectă. Și ar fi avut dreptate. La urma urmei nu era o zi obișnuită. Era ziua cînd însuși regele făcea pelegrinajul sau anual , ca lumea să-l vadă pe el și el să observe lumea. Era stimat și iubit de către supușii săi, mulți spuneau :

-Așa rege odată la o mie de ani se naște.

Cu adevărat merita acest statut, își conducea regatul , Asmia, cu dreptate și credință. Era onorabil și corect. Însă era deja batrîn și moștenitor nu avea, doar asta aducea un suflu de frică în inimile supușilor și deasemenea în inima însuși a regelui. Însa toți preferau să uite de asta și să se bucure de moment.

-Uite, dragul mamei, acel om pe calul alb este regele nostru, îi spuse Andora fiului de zece ani.

Andora era o femeie sărmană și daca nu ar fi aceasta de parca necesar, mai era și  vaduvă. Soțul ei murise în ultimul razboi, iar unica bogăție pe care o avea era o casă dărăpănată, mai mult stricată decît întreaga și desigur cea mai mare comoara a ei fiind băiatul cu ochii roșii. Mulți spuneau că acei ochi roșii sunt un blestem și că copilul va fi nefericit toată viața , însă Andora știa că fiul ei va face lucruri mari. Ochii…ochii care îi aducea doar profeții pesimiste acuma holbat și neîntrerupt priveau cum regele de pe calul său alb, zîmbea la toți și toți îl presurau cu flori și cuvinte care mai decare. Atunci, în acel moment, în inima baiatului mic s-a născut dorința deasemenea să călărească un cal alb și toți să îl stimeze și respecte, să aibă tot ce își dorește, să aibă supuși și toți să-i facă dorințele. Atuncea el ar fi putut să-i privească de sus în jos pe cei care cîndva l-au privit astfel. Ar fi putut dărui mamei sale un cîmp plin cu flori care niciodată nu se opresc din a înflori. El ar fi trăit într-un castel cît o mie de case în care acuma trăia. S-ar fi căsătorit cu o prințesă și ar fi trăit cu ea pîna la adînci batrîneți fericiți , înconjurați de copii și nepoți și desigur de imensa stimă a poporului său. Ochii săi roșii îi străluceau de bucurie, imaginîndu-se că el este un rege adevărat. În momentul următor el își întoarce capul și cu zîmbetul pîna la urechi și plin de emoții îi spuse mamei:

-Mamă, mamă…  eu voi fi un rege cînd voi fi mare!, zimbetul nu ii disparea nici pe o secundă.

-Desigur că vei fi, ești născut pentru asta, însă nu uita un lucru, nu coroana îl face pe om demn de cinstea altora, ci faptele sale, ele fiind eterne și memorabile…

Însă băiatul nu mai auzea nimic, era amețit de dorința sa care s-a născut în așa o zi minunată, într-o inimă pură și curată. Aspirații mari și grele pentru o faptură mică și naivă. În fine era o zi perfectă, străzile erau pline de voie bună, nimic rău nu se putea întîmpla într-o așa o zi oricum.

Micul  “rege’’  zile întregi le petrecea la curtea castelului. Mereu atingea cîte vrio piatră din zid sau din cetate, parcă vroia  să se contopească cu ele, vroia să devină cît mai repede stapînul lor. Mama sa muncea din greu , însă de abia le ajungea măcar o cină normală din cînd în cînd. Din cauza asta băiatul mereu flamînzea, arăta slab și bolnav. Era nevoit să fure, deși știa că nu are voie. Fiecare firimitură îi zgîrîa gîtul , știind că a facut ceva rău. Conștiința îl mustra aspru. Își zicea în astfel de momente:

-Am sa fiu rege și nu am sa mai am nevoia să fur, ba chiar îi voi răsplăti pe toti de la care am furat cîndva … și apoi am să scap de această înfățișare hidoasă, am sa fiu mare, puternic, frumos si deștept.

De cîte ori își spunea aceste cuvinte de atîtea ori se simțea obligat să devină cu orice preț rege. Prea multe stau pe umerii săi mici. Ochii săi roșii străluceau din ce în ce mai mult cînd își imagina că visul său va fi real cîndva. Însă cu cît mai mult se motiva, mustrarea dispărea , el nu mai simțea rușinea unui lucru rău. Arunca totul pe seama dorinței sale.

Oricum acum nu are ce pierde nici daca îl prind cu furtul, cel putin va fi pedepsit cu stomacul plin. În fiecare seară,  mama sa îl invăța cum să trăiască corect, cinstit și drept cu alți. Chiar dacă știa de micile nelegiuri ale copilului, ea îi spunea ca să nu mai facă așa ceva cînd viața lor nu va mai fi atît de grea.

-Furtul este o faptă  groaznică, avea obiceiul să adauge așa o frază ca să-l învețe că furtul este o chestiune serioasă.

Fiind mustrat de el insuși și de mama sa, cîteodată dorința s-a parcă dispărea. Își pierdea din sens. Întelegea că visează degeaba. El, un simplu sărac, să devină rege? Este mai mult amuzant decît un vis real.

-Coboară-te din cer!, își zicea el în astfel de momente. Așa ceva este imposibil de realizat, eu niciodată nu voi deveni rege,  mereu voi fi același băiat sărac , nevoit să muncească toată ziua pentru o clipă de trăire.

Într-o zi, maica-sa îl trimise pîna la tîrg ca să cumpere de-ale gurii, încredințindu-i ultimi bani ramași. Întorcîndu-se vesel înapoi acasă, văzu o pisică mică și abandonată. Îi păru milă de ea pentru că prea mult semăna cu el. Se aplecă să-i dea ceva de mîncare , cînd simți cum cineva puse mîna pe umărul său. Întorcîndu-se, văzu trei băieți mai mari decît el. Pe unul, cel ce a pus mîna pe el, îl cunoștea. Era fiul negustorului de la care a furat zilele trecute carne.

-În sfîrșit am pus mîna pe tine, murdarule!, zîmbind, spuse fiul negustorului.

Acuma ai să plătești pentru tot ce ai furat.

-Dar nu am bani, i-am cheltuit pe toți la tîrg, iți jur, spuse băiatul ținînd coșul cu cumpărături strîns în mînă.

-Atunci dă-mi coșul, și poate că am să te las să pleci, că de nu vei regret ziua în care ai decis să furi de la noi. Acum dami-o!!

Însă băiatul strînse coșul și mai tare.

-Nu pot!, țipă el tare.

Auzind asta, fiul negustorului se înfurie strașnic, ridică mîna și îl lovi fără milă pe băiat , îl apucă de mîna ce ținea coșul și îi rupse brațul. Băiatul țipă îngrozitor de tare, însă nimeni nu îi veni în ajutor, deși gărzile nu erau departe.

-Degeaba țipi, oricum nimeni nu ar veni în ajutorul unui sărăntoc ca tine,  ii spuse un alt băiat în timp ce cu plăcere observa scena din fața lui.

-Asta o să te invețe minte să nu mai furi niciodată, gunoi ce ești!

Îi luă coșul, îl scuipă și lăsîndu-l la pămînt cu brațul rupt, plecară mîncînd din ceia ce ar fi putut fi cina pentru doi oameni flămînzi.

Ochii săi roșii pentru prima oară erau atît de neinflăcărați, încît ai spune că schînteia vieții din ochii lui dispăruse undeva misterios, lumina interioară ce îi alimenta sclipirea ochilor roșii se stinse. Fața lui se inneca în propriile lacrimi, iar gura lui nu scotea nici un sunet. Întreg timpul parcă s-a oprit . Soarele nu mai lumina atît de tare, vîntul nu mai sufla atît de blînd și răcoritor, pămîntul nu mai era atît de moale și plăcut. Totul era amar și sărat, îmbibat cu durere. Pînă și cîntecul unei privighetori era insuportabil de ascultat. Îți zghîrîia urechile, crieierul, sufletul.

-Care este sensul în a trăi așa o viață… o viață de vierme păcătos …

Își ridică încet capul însîngerat, privi îndelung și mult, si spuse incet:

-Am sa fiu rege și atunci am să … eu am sa rîd, dupa care leșină.